CERVICALGIA

CERVICALGIA

De regulă, cervicalgia se descrie în limbaj medical drept o durere localizată în zona inferioară a capului, zona posterioară a gâtului și/sau rahisul toracic. Această definiție este ușor restrictivă, întrucât multe cervicalgii depășesc aria descrisă, durerea putând fi resimțită până în marginea inferioară a scapulei.
Durerea proiectată, referită sau iradiată conduce către alt diagnostic, cel de radiculalgie.
În urma unor statistici efectuate la nivel internațional, s-a stabilit faptul că, pe durata întregii vieți, 70% din populația adultă manifestă cel puțin o dată dureri cervicale.

Conform International Association of Study of Pain, în funcție de durată, durerile cervicale se clasifică astfel:
– Acute, cu durată între 10-30 de zile;
– Subacute, cu durată între 30-90 de zile;
– Cronice, cu durată de peste 90 de zile.

Cervicalgiile cronice ridică cele mai multe probleme, ele reprezentând 11-17% din cazuri. Din totalul cervicalgiilor cronice, 5-11% sunt invalidante/severe (conform unei statistici din 2004).

Factorii de risc ai acestei afecțiuni se pot clasifica în 3 categorii:

1. Factori de risc personali, de mediu/viață, socio-economici:
– Femeile pot dezvolta dureri cervicale mai frecvent decât bărbații;
– Antecedentele traumatice la nivel cervical, în special cele în care apare efectul ”de biciuire” (whiplash) – accidente rutiere, în care autoturismul este lovit din față sau din spate;
– Persoane cu stare generală de sănătate precară (cefalee, lombalgii, patologie cardio-vasculară etc.);
– Anumite sectoare de activitate (muncă de birou, industrie, agricultură etc.);
– Nivelul de educație al persoanei – cu cât acesta este mai ridicat, cu atât riscul de cervicalgii cronice este mai scăzut (cei educați se prezintă la medic odată cu apariția primelor simptome și manageriază mai eficient boala).

2. Factori de risc care implică activitățile și mișcările efectuate:

– Ortostatismul prelungit;
– Posturile susținute, repetitive;
– Flexia trunchiului, asociată cu rotația acestuia, în vederea efectuării unei activități;
– Flexia coloanei cervicale peste 30 de grade;
– Activități în forță ale trenului superior (trunchi, membre superioare).

3. Factori de risc din sfera psiho-socială: intensitatea muncii efectuate, lipsa responsabilității, insatisfacția la locul de muncă, condiții de viață nefavorabile etc.

Cervicalgia evoluează spontan. Din acest motiv, indiferent de metoda terapeutică aplicată, pacientul se va ameliara. Din totalul celor afectați, 40-45% au o revenire completă, iar 20-30% mai prezintă simptome minime. Pentru încurajare, terapeuții ar trebui să prezinte pacienților aceste statistici.

Clasic, pentru tratamentul acestei boli se prescriu antiinflamatorii și miorelaxante, însă este bine de știut faptul că paracetamolul este cel mai eficient în ameliorarea simptomelor și cu cele mai puține efecte secundare.

În prevenirea cronicizării unei cervicalgii, cel mai eficient tratament este kinetoterapia. De asemenea, ea este un important factor adjuvant în profilaxia primară și secundară a acestei afecțiuni. Menținerea unei mobilități normale la nivel cervical, precum și prevenirea/îndepărtarea dezechilibrelor musculo-funcționale și a contracturilor, pot salva pacientul de la instalarea unui nou episod acut. După cum se știe, secțiunea transversală a unui mușchi este direct proporțională cu forța pe care acesta o poate dezvolta. Astfel, tonifierea unor mușchi-cheie, în cadrul ședințelor de kinetoterapie, va facilita întărirea anumitor brațe de pârghie din organism și preluarea corectă a forțelor de către acestea. Ca rezultat, se va obține menajarea discurilor intervertebrale cervicale, a căror deteriorare este însăși cauza cervicalgiei.

În contrapartidă cu kinetoterapia se află purtarea gulerului cervical. După ultimele cercetări, nu se recomandă acest lucru pe o durată mai mare de 3 zile, excepție făcând cazurile în care se certifică o fractură la nivel cervical. Aplicarea gulerului o perioadă mai îndelungată conduce la prăbușirea musculaturii, dificultăți de cuplare oculo-cervicală, diminuarea propriocepției, precum și reducerea mobilității zonale, toate aceste aspecte complicând și mai mult situația pacientului și îngreunând recuperarea.